FUNDAȚIA UCRAINENILOR HUȚULI DIN ROMÂNIA

Scopul şi obiectivele Fundației ucrainenilor huțuli din România

Scopul organizaţiei este filantropic, non-profit, urmărind slujirea idealurilor umanitare de caritate, desfăşurarea de activităţi culturale cu caracter interetnic şi intercultural, promovarea acţiunilor de interes general, local, cât şi de grup, în interesul nepatrimonial al membrilor săi. Nu are caracter politic, sindical sau religios;

Obiectivele organizaţiei sunt: studierea originii, evoluţia ţi istoria huţulilor ucraineni din zona Carpaţilor de nord şi diaspora huţulă, a obiceiurilor, culturii şi tradiţiilor specifice lor, procurarea de bunuri materiale, sume băneşti de la persoane fizice, juridice române şi străine prin donaţii, sponsorizări, cotizaţii, atragere de fonduri europene, naţionale, locale şi judeţene prin diferite programe de finanţare şi alte mijloace de caritate necesare pentru asigurarea realizării acţiunilor culturale şi de asistenţă socială propuse.

Originile huţulilor

Despre etnia huţulă s-a discutat îndelung, ipotezele originii acesteia fiind pe cât de numeroase pe atât de diverse. Dorinţa de a integra această populaţie, relativ redusă ca efectiv, într-un anumit grup etnic,  a avut conotaţii ştiinţifice, economice sau politice, după caz. Fără o istorie scrisă, fără documente sau izvoare istorice clare, huţulii rămân încă o enigmă, deşi s-au emis numeroase păreri, mai mult sau mai puţin argumentate,  privind originea lor. Certă este deocamdată zona locuită de această populaţie, adică  bazinele superioare ale Moldoviţei şi Moldovei, valea Sucevei şi valea Putilei, către Ceremuş, ca şi faptul că  azi este aproape asimilată.

Dintre multele opinii privind originea huţulilor se desprinde mai pregnant ideea că au fost oameni ai munţilor ( verhovinţi, hirski) ce duceau o viaţă seminomadă, legaţi de tradiţia creşterii animalelor şi de păduri.Unii autori, printre care profesorul Kaindl de la Universitatea din Cernăuţi i-au considerat rămăşiţe ale sciţilor, goţilor sau mongolilor, ulterior slavizate, sau poate chiar români, în dialectul lor existând numeroase cuvinte româneşti. Emil Kaluzniacki, profesor de slavistică la Cernăuţi, considera de altfel că strămoşii huţulilor „au fost un popor de limbă română”.

El îşi fundamentează opinia citând cuvinte româneşti găsite în limbajul huţulilor : bărbânţă,brânză, armăsar, elemente lingvistice de origine dacă. Există şi o teorie care afirmă că huţulii sunt descendenţi ai geto-dacilor retraşi spre nord din pricina ocupaţiei romane. Chiar şi poetul naţional al românilor, Mihail Eminescu remarcă etnia huţulă, considerând-o nimic altceva decât  descendenta unor daci slavizaţi. Majoritatea cercetătorilor fac diferenţă între huţuli şi ruteni nelăsând să se întrevadă vreo descendenţă între etnii. Mai mult decât atât, la anexarea Bucovinei de către austrieci, în 1774, făcându-se un recensământ al populaţiei se face distincţie clară între ruteni şi huţuli.  Prezenţa lor în acest spaţiu se consideră a fi de prin secolul al XVII-lea când s-au refugiat în zonele păduroase ale Carpaţilor venind din partea  Ceremuşului în tentativa de a scăpa de birurile şi asuprirea din acele vremuri.

Dacă avem în vedere modul de viaţă al huţulilor din vechime, unele obiceiuri, nu chiar lăudabile, cum ar fi stilul de viaţă prădalnic, plăcerea de a bea, lipsa de interes faţă de istoria lor, sau obiceiul ca la moartea unui membru al comunităţii să se veselească prin jocuri şi farse la privegherea mortului, dar şi prin cultul bradului găsim asemănări izbitoare cu vechiul popor dac cu care, deşi există relativ puţine informaţii,  putem să facem o asemenea comparaţie.  În faţa atâtor ipoteze şi păreri despre originea huţulilor, care mai de care mai plină de certitudine, singurii care nu s-au  omorât cu firea, păstrându-şi limpezi adâncimile cugetului, au fost chiar huţulii.

Dacă i-a întrebat cineva vreodată despre originile lor au răspuns fie că sunt ruşi, fie că sunt ucraineni sau români, însă de fiecare dată au adăugat că, de fapt, sunt oameni liberi, ai munţilor.